Cutia cu vise (I)
La Paris, victoria Naționalei franceze scotea în stradă sute de mii de oameni. În cîteva ore, această mulțime își transforma extazul în furie. Irațional și neiertător, din pîntelecele Parisului apărea o pegră, o forță redusă la jaf, vătămări și foc. În același timp, de la un cap la altul al lumii, marile rețele media începeau să explice unui public după cîte se pare neavizat ce are de înțeles din Cupa Mondială.
Două idei au fost repetate în nenumărate variante: descopeirea Rusiei și virtuțile înfrățirii. Amîndouă exemplare și certe, după doar patru săptămîni și 63 de meciuri. Finala însăși a încoronat competiția cu un spectacol derutant. Franța și Croația au făcut un meci bun, dar mai puțin însemnat decît contextul. După 40 de minute de joc, fotbalul ieșea din scenă, dereglat și înlocuit de erori grave de arbitraj, încurajate sau nereperate de un sistem menit să asigure eliminarea erorilor. Introdus pentru prima oară la Mondialele din Rusia, sistemul de arbitraj video (VAR) a creeat dramă fără să limpezească jocul și a pus capăt normalității în finală. Dacă lăsăm o clipă deoparte cifrele și argumentele strict fotbalistice e de observat că, mai mult ca niciodată, Cupa Mondială a fost un vehicul, o cameră de influență cu puteri și efecte formidabile.
Fotbalul e un joc extrem de popular de aproape 100 de ani. Dar,astăzi, acest prag emoțional e depășit. Nu mai vorbim de popularitate ci de un cult de mase, de dorința unei secțiuni enorme a lumii de a face din fotbal tot ce poate fi mai însemnat în viață. Un meci sau o competiție de nivel înalt au, acum, o putere simbolică fără egal. Oamenii trăiesc pentru și în funcție de fotbal, de detaliile și înțelesurile pe care le extrag din orice e fotbal sau legat de fotbal. Vremurile în care cineva se putea mira sau lua în rîs această pasiune incredibilă pentru un joc au trecut. Statutul religios, politic și social al jocului de fotbal nu mai pare nimănui o aberație sau o situație neonorantă pentru umanitate.
În fond, n-ar trebui să ne mirăm. Omenirea nu sucombă pentru prima oară în fața unui joc sau a marilor spectacole populare de divertisment mai mult sau mai puțin agreabil. Formele de nebunie colectivă romană pe timpul jocurilor dăruite de stăpînire și fanatismul Bizanțului pentru cursele de care sînt bine cuoscute. E, însă, semnificativ că epoca noastră, mîndră de modernitatea ei superioară, s-a întors tocmai la aceste forme de trăire colectivă extremă și că le cultivă fără să fie deranjată de conotațiile negative pe care le atribuie trecutului pre-modern. Așadar, în ciuda aparențelor tehnologice tot mai rafinate, epoca noastră s-a întors în baia de pasiuni primare pentru un joc ridicat la rang sacru.
Primul semn al acestei tendințe e gigantismul. Rusia 2018 a fost o Cupă Mondială supradimensionată, cu 32 de echipe, după modelul care a lărgit constant comeptiția. E aproape neverosimil că, în 1970, Cupa Mondială se juca, încă, în 16. Dar dezvoltarea sau, mai curînd, expansiunea va continua. Următoarea ediție sau cea de după va adopta formatul în 40 sau 44 de echipe. Treptat, Cupa Mondială tinde spre statutul de festival general și permanent. Într-un fel, valoarea participanților devine secundară, iar dimensiunile turneului devin prioritare. Meritul calificării la un asemnea turneu scade sau dispare căci, în curînd, cu excepții minore, toată lumea se va califica la Turneul Final. Aceeași tendință va duce și la schimbarea bazei de desfășurare: turneele finale nu vor mai avea o țară gazdă ci mai multe. Mondialele vor face pasul spre un soi de spectacol global ambulant, în trecere prin tot mai multe stadioane, orașe și state. Toate aceste previziuni nu tocmai dificile contează pentru că spun ceva despre rosturile prezente și viitoare ale fotbalului, așa cum am putut să le ghicim, deja, la ediția Rusia 2018.