Petru Cărare - octogenar (II)

Născut (13.02.1935) şi crescut în legendarul tărâm al Zaim-Căuşenilor lui Alexie Mateevici, poetul-preot şi neasemuitul cântăreţ al LIMBII NOASTRE,

                       L  I  M B A   N O A S T R Ă   Î I   A L E A S Ă

                       S Ă   R I D I C E   S L A V Ă-N   C E R U R I,

                       S Ă   N E   S P U N Ă-N   H R A  M   Ş I-A C A S Ă

                       V E Ş N I C E L E   A D E V Ă R U R I,

Petru Cărare  a fost predestinat de însăşi Providenţa să ducă mai departe în timp şi istorie greaua misiune de a apăra demnitatea şi a promova frumuseţea sufletului acestui neam al nostru atât de obijduit... În  vremuri grele i-a fost hărăzit să se ridice şi să păşească în lumea mare, purtat, ba chiar mânat de propriul talent, care s-a dovedit a fi unul de excepţie... A răzbit şi prin război, şi prin foamete, şi prin valuri de deportări, chiar dacă era un copil, dar cine oare pe lumea asta are de suferit mai mult toate cele nenorociri ale vieţii, dacă nu în primul rând copii?

Norocul lui, dar şi al întregii nostre generaţii este că a survenit, până la urmă, moartea tiranului Stalin, aşa că am avut parte, tocmai la ceasul când ne consolidam ca oameni de creaţie, dar şi ca oameni ai cetăţii de o gură de aer al libertăţii, deşi nu a fost decât de scurtă durată şi iarăşi s-a lăsat întunericul. Acel întuneric şi dezmăţ, cu care avea să se confrunte poetul pe tot parcursul vieţii sale, luptând ca un alt Don Quijote cu lancea satirei, cu sabia ironiei, cu pumnalul umorului de toate zilele...

A făcut, după şcoala medie, o Înaltă Şcoală de Jurnalism, fiind selectat, ca unul care era foarte dotat, spre a fi modelat și convertit într-un MARE ADEPT ŞI LUPTĂTOR PENTRU CAUZA MARELUI PARTID LENINIST, CONSTRUCTOR AL CELEI MAI FERICITE SOCIETĂŢI DIN ISTORIA OMENIRII - COMUNISMUL SOVIETIC, dar...

La doar 21 de ani (1956) Petru Cărare scrie celebra SCRISOARE MAMEI, care a fost ca o explozie de adevăr, căci venea să arate, ca şi cum cu degetul, toate „beneficiile”  aduse de regimul eliberatorilor ruşi în Basarabia, scandalizând liniştea oficialităţilor, scrisoare care a fost cenzurată, respinsă şi s-a publicat  mult mai târziu...

Reproduc câteva fragmente de o rară simplitate, sinceritate, dar cu atât mai impresionante ca mesaj şi curaj poetic.

Despre statutul de jurnalist:

                     Mi-i sărac serviciu-n fapte,

                     Ce să-ţi spun? Mă port modern:

                     Vin la nouă, plec la şapte

                     Şi-s cu grad de subaltern.

                     N-am să caut pete-n soare,

                    Dar spun drept - ca jurnalist,

                     Nu că n-am nicio valoare,

                     Pur şi simplu, nu exist.

                     NU AM DREPT SĂ SCOCIOR TINĂ

                     ŞI SĂ NASC IDEE NOUĂ,

                     POT SĂ CRITIC O GĂINĂ,

                     CÂND ACEASTA NU SE OUĂ...

Despre  veneticii care au dat buzna în Basarabia şi despre viaţa sa mizerabilă de... chiriaş:

                    M-am mutat la altă gazdă,

                   În Buicani, la o băbuţă

                   Şi mă lupt s-o dau la brazdă,

                   Însă dânsa nu mă cruţă:

                   Pentru nişte geamuri chioare

                   Şi un pat ca o covată

                   Îi plătesc două sutare -

                   Peste-un sfert din leafa roată.

                   Alţii vin de nu ştiu unde

                   Şi te miri de cum răzbat,

                   Dar primesc în trei secunde

                   Locuinţe de la stat.

                  Şi sub pălării de fetru

                  Nu se-ntreabă de-s mai tari:

                  Sânt mai groşi în diametru -

                 Au şi camere mai mari.

                IARĂ MIE DACĂ-MI VINE

                VREUN  PRIETEN DE LA ŢARĂ,

                EU ÎL CULC ÎN PAT LA MINE

               ŞI MĂ DUC  SĂ DORM LA GARĂ...

Despre beţia cruntă adusă de eliberatori:

            În bodega cea beteagă

            Singurel credeam să fiu

            Când colo - o lume-ntreagă

             S-a-ntărtat şi bea rachiu.

            Răsunau în lanţ de tusă

           Ba regrete, ba proteste,

          Ba comenzi în limba rusă:

          „Daite nam eşcio po dvesti!”

Despre costumul ce şi l-a cumpărat şi a rămas rău dator, iar haina deja s-a şi uzat în coate... Despre alimentaţia proastă... Despre singura soluţie ce-i rămâne: „Să mă-nsor”, dar nici asta nu merge... În fine, o autoironie:

 Am o faţă atât de slabă,

Că-ntr-o zi o fată mare

Serios de tot mă-ntreabă:

„NU EŞTI  NEAM  DE-A  LUI CĂRARE?”

Şi cum începe scrisoarea: „Mamă, mamă, dragă mamă”, aşa se încheie: „Dragă mamă, bună mamă”:

 Ştiu că inima te doare

Şi un dor demult te-apasă,

Dar nu pot să-ţi scriu scrisoare

Şi n-am timp să vin pe-acasă.

           8 februarie  2015 

P.S. Un autor comic, mai exact, un talent comic, posedă, în aceeaşi măsură, şi darul de autor tragic. Or, lucru ştiut, comicul nu este altceva decât sublimarea tragicului. Adică, atunci când durerea devine insuportabilă, dincolo de care se cască neantul, singura soluţie de a supravieţui este de a evada în... comic.

Apropo, la vremea lui, făcând o vizită la Sibiu, încă pe când acesta se afla încorporat în Imperiul austro-ungar, find acolo întâmpinat cu braţele deschise de fraţii ardeleni, Caragiale este numit în felicitările  gazdelor mare maestru al scrisului comic, la care nenea Iancu, înduioşat  până la lacrimi, li se confesează cam aşa: „Dragii mei, dacă aţi şti din ce adâncuri triste izvorăşte veselia mea... Poci pentru ca să zic , că... sunt cel mai trist dintre voi... ”

 Mi-am amintit acest moment, pe care-l relatez de o manieră liberă, atunci când am recitit  poemul lui Petru Cărare „TATA”. Începe aşa: „Toţi şi-o laudă pe mama - Cu cântările de-a gata”... Apoi conchide: „Eu îmi  potrivesc cuvinte/Şi am să cânt şi despre tata”... Poemul e în cu totul alt registru şi conţine în el un compartiment de o forţă artistică rară în poezia noastră lirică. Orală, dar şi cultă...

Este vorba de 3. BOCETE:

 - Plângi, din gemurele, casă,

Că stîpânul tău te lasă

Şi se duce să nu vie,

Să rămâi tu tot pustie,

De neamuri înstrăinată,

Şi cu uşa încuiată.

- „Lungă-i calea prin pădure,

Da-i mai lungă pe cea lume”.

- Mai deschide gura,tată,

Şi ne mai învaţă-o dată

Lucrul cel bun cum se face,

Care-i rău şi care-ţi place,

Cum să ne purtăm în lume,

Să cântăm, să spunem glume.

- Mai deschde ochii, tată,

Să vezi lumea-nlăcrămată,

Că n-ai să te-ntorci vreo dată.

Ia priveşte în câmpie

Ierburile cum adie

Şi spre ele te îmbie.

- Nu înmărmuri aici,

Mâinile să le ridici

Şi să te apuci de coasă,

Că pe ea-i rugina groasă.

Înspre pomi să le întinzi

Şi copiii să-ţi cuprinzi.

- Ia-mă, tată, şi pe mine,

Poate-acolo îi mai bine,

Dar de-acolo nu mai vine

Înapoi nicicînd şi nimeni.

Ce atuncea te grăbeşti

Spre Împărăţii Cereşti?

Au cu ce te-am supărat,

Că te duci şi ne-ai lăsat.

- Vai, cum mândrele sprâncene

Flori s-or face ca-n poiene.

Din ochi ca două stele

Cum or creşte albăstrele,

Cum din inima cu dor

Flori vor creşte-ncetişor...

                    V.B.