Lipa-lipa lapovița… Despre prudență și modestie în lingvistică
Cum afară e ploaie scârboasă, rece și lipicioasă mai peste tot, din cea care te face să regreți zăpada și frigul adevărat, mi-a trecut lapoviță prin creier și m-am repezit să caut istoria cuvântului în limbile slave, căci altminteri toată lumea știe că „lapovița” e un bulgărism: лапавица.
Dar, surpriză, nici dumnealor nu știu de unde vine cuvântul… Nici bulgarii, nici sârbii, nici macedonenii. Am trecut prin tot felul de dicționare etimologice slave și teorii prudente sau demente, dar problema rămâne nerezolvată. Căci, spun lingviștii slavi, tehnic formarea cuvântului e clară, sufixele de derivare acumulate acolo -av-ica (-ov-ița) fiind banale. Sună ca rusescul rasputița (распутица), perioada mocirloasă de toamnă și primăvară când nu se mai poate merge pe nici un drum (путь), pentru că te împotmolești. Este așadar o derivare cât se poate de obișnuită de la o rădăcină *lap- sau *lapa-, dar care *lapa-?
Un dicționar bulgar spune că ar veni de la «lapa», cuvânt migrator est-european, trecut și în maghiară ("lab") și în română (“labă”, de animal sau altfel). Dar ce legătură ar avea lapovița cu laba?
Un dicționar etimologic comparativ al limbilor slave propune o derivare de la “lapati”: a mânca clefăind, a hali, a băga în tine ca un animal, verb onomatopeic expresiv, cum avem și în română, vorbind despre animale: „a lăpăi”. Dar nici așa, semantic, nu are sens apropierea. Rădăcina onomatopeică din „lapati” este expresivă, într-adevăr, și probabil universală, spontană, căci așa avem și în franceză “laper”, literalmente “a lăpăi”, dar fără să fie aparent înrudit cu al nostru sau cu slavul lapati. Dar asta tot nu ne trimite la un sens apropiat de lapoviță.
Din disperare, căutând pe urma zăpezii (sneg, snjeg, snih), am ajuns și la dialectele cehești, unde într-o regiune se spune, când ninge moale și scârbos: "sňih łápe". Dar m-am descurajat total descoperind că de la „lapa” (labă), în poloneză găsim omofonul lui „lapoviță” în „lapawica” = o mănușă mare!
Iată așadar genul de cuvânt în fața căruia lingviștii (toate dicționarele slave pomenite) renunță, mai degrabă decât să scoată o prostie, sau teorii artificiale, inventate ad hoc. Lapovița ne va impregna pe vecie rigoarea filologică. Nu știm de unde vine. Slavii de la care l-am luat nu-i pricep originea și formarea, deși procedeul derivării, prin -ovița, e cât se poate de banal. Labă, a lăpăi, haleală, mănușă, nu știm.
Ultima mea idee temătoare (dar poate e din disperare) este că poate că atunci când mergi prin lapoviță, prin mâzga aia cleioasă, produci, pășind, sunete de clefăială, de lăpăit > lap-ovița. Dar nu țin la teorie, așa că plec lipa-lipa.