Ciprian Demeter: De la viața nomadă la iredentism în Câmpia Panonică și Ardeal
4 iunie este zi de doliu pentru revizioniștii maghiari deoarece în 1920 a fost semnat Tratatul de la Trianon între Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria, pentru a stabili noile frontiere ale Ungariei cu vecinii săi: Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, România și Cehoslovacia.
Inițiată și propulsată de revizionismul maghiar, mișcarea anti-Trianon este îndreptată împotriva statului național unitar român, dorindu-se rectificarea granițelor României, prin încorporarea Transilvaniei la Ungaria.
Declarația secretarului de stat adjunct pentru politică națională din cadrul cancelariei premierului Viktor Orban, făcută cu ocazia zilei de 4 iunie când se aniversează Tratatul de la Trianon, a fost o declarație cu un puternic accent șovinist: „conștiința națională și speranța au dat putere maghiarilor blocați în afara granițelor după Trianon. Speranța că va exista un viitor maghiar în Bazinul Carpați”. (hirado.hu.)
Tot pe 4 iunie, maghiarii sărbătoresc și ziua Uniunii Naționale Maghiare. Din declarația liderului UDMR, Kelemen Hunor, de pe pagina sa de Facebook, merită să reținem următorul paragraf:
„Sunt maghiar. (…) În urmă cu 100 de ani, graniţele ţării au fost modificate împotriva voinţei bunicilor şi străbunicilor mei. Ei n-au cerut-o, nici n-au fost întrebaţi, dar au primit, în schimb, o ţară întreagă, România. Dar, în acelaşi timp, şi-au pierdut patria. Au continuat să trăiască ca maghiari. (…) De multe ori au fost nevoiţi să ia totul de la capăt (…) dar chiar şi în momentele în care au trecut prin cele mai grele încercări şi-au păstrat identitatea pe pământul natal, în Transilvania, în Ţinutul Secuiesc. Astăzi, cei din generaţia mea trăiesc şi gândesc la fel. Întotdeauna ne-am considerat parte a naţiunii maghiare”.
După declarația acestui lider care, în mod continuu, nu dorește decât să destabilizeze statul de drept din România prin tot felul de declarații iredentiste trebuie aduse niște precizări.
Poporul maghiar încă este o enigmă a istoriei deoarece firea lor diferită de a celorlalți europeni, cât și obiceiurile lor străvechi sau limba au generat multe întrebări, iar timp de secole istoricii vremii s-au întrebat cine erau cu adevărat și de unde au venit ei.
Studiile și cercetările au scos la iveală că maghiarii erau un popor nomad al stepelor asiatice, cu etnie ugric-uralică, ei fiind ”nomazii europei”. Aceștia au invadat Europa, cu cortul, pentru o viață mai bună, nefiind chemați de niciun popor european.
În plină criză de identitate, în jurul anului 1848, a apărut un extremist naționalist maghiar care a încercat cu ajutorul unor istorici maghiari să găsească asemănări între unguri și huni. Tot din aceeași perioadă ungurii au început să-și boteze copiii cu numele Attila, ca apartenență la huni.
Triburile ungare s-au stabilit în Câmpia Panonică, în același loc unde, în urmă cu peste 450 de ani au dispărut hunii. Mai mult, acest popor care nu avea o stabilitate teritorială și-a dorit să se lege cu orice preț de huni, iar acest fapt îl observăm și în imnul național al Ungariei, maghiarii spunând că vor să fie parte din „sângele lui Bendeguz”, în traducere Mundzuk, tatăl lui Attila.
După acest scurt istoric al modului în care maghiarii au apărut în Europa, ne dăm seama că domnul Kelemen Hunor nu știe pe unde sunt îngropați străbunii lui din cauza faptului că maghiarii aparțin unor triburi nomande și doar datorită toleranței unor popoare pe care le-au găsit în Europa au putut să se stabilească, în secolul al IX-lea, în Câmpia Panonică. Dar, de fapt, Kelemen Hunor și UDMR încearcă prin aceste declarații să atragă capital electoral, iar astfel de declarații puerile nu fac decât să întreţină ura şi tensiunea între două naţiuni care de-a lungul secolelor au conviețuit împreună și asta își doresc și în continuare. Din ce în ce mai mulți maghiari s-au săturat de șovinismele liderilor UDMR care, mai mult, nu au înțeles că rasele nu există decât în minţile rasiştilor, iar diferenţele şi superioritatea anumitor naţiuni sunt întreţinute doar de minţile diabolice ale extremiştilor şi ale celor care încearcă să mențină o destructurare a relaţiilor interumane. De cele mai multe ori, descoperirile și modul în care au fost prezentate de către ştiinţă şi de către specialişti au fost folosite în scopuri politice, geostrategice şi au constituit sursa unor războaie interminabile.
În Ardeal, maghiarii au reușit, cu concursul autorităților românești și instanțelor de judecată să intre în proprietatea unor clădiri publice, clădiri istorice sau particulare, mii de hectare de pădure sau chiar sate întregi fiind restituite fără ca statul să intervinã. Sunt restituiri către foştii grofi maghiari sau către persoane fizice, în majoritatea lor, restituiri ilegale sau abuzive.
În urmă cu câţiva ani, la Arad au fost demarate lucrări de renovare a unei clădiri emblematice, Palatul Cultural. Numai că, după finalizarea lucrărilor pe două dintre arcadele de pe bolta Palatului, în locul gravurilor care redau simbolurile artelor şi meseriilor, reprezentate prin nişte lire, a fost gravată stema maghiară.
Pe parcursul discuțiilor purtate cu arhitectul Baciu Ana-Maria, restauratorul care a condus lucrările a argumentat că acea stemă maghiară a existat acolo de când a fost edificată construcția, adică din 1914. Aşadar, potrivit declarațiilor doamnei arhitect, stema maghiară exista încă din 1914 şi a fost descoperită odată cu lucrările de restaurare, în spatele acelor lire, care au dispărut şi nu şi-au mai găsit locul pe bolta din holul central al palatului după terminarea lucrărilor. Aceste afirmaţii nu au niciun fel de logică, în contextul în care în 1914, Aradul se afla sub dominaţie Austro-Ungară, iar ascunderea stemei maghiare sub alte picturi nu se justifica la acel moment. În acelaşi timp, se putea observa o oarecare similitudine grafică între stema maghiară şi cele patru lire şi, pentru a elimina orice fel de confuzie, acestea din urmă au fost îndepărtate, asigurând o evidenţiere fără confuzii a stemei maghiare.
Secuii ar trebui să se întrebe de ce până la Trianon (1920) autoritățile maghiare făceau statistici separate despre secui, considerând că aceștia nu erau maghiari și, mai mult, când Ungaria era parte a Imperiului Austro-Ungar, ungurii i-au tratat pe secui cu dușmanie și dispreț, ca pe niște străini, chiar ca pe niște rude îndepărtate, de proastă condiție!
În aceste vremuri vorbele lui Mihai Eminescu sunt atât de actuale: ”De maghiari nu ne-am temut neciodată. Ei sînt prea barbari pentru de-a ne putea înghiţi. Ei sînt ca piatra ce apasă, nu ca soarele ce absoarbe”, iar în acest context, prin acțiunile lor, maghiarii nu au reușit decât să facă să renască sentimentele patriotice ale poporului român.