Ciprian Demeter: Imnul național, un simbol fără valoare pentru autoritățile din România

Sunt mândru să sărbătoresc zilele acestea ziua Imnului Național, însă sunt trist deopotrivă, deoarece Imnul a fost omagiat de autoritățile noastre parcă din obligație, prin câteva manifestări izolate care nu par nicidecum a fi o sărbătoare, fără acel sentiment patriotic pe care înaintașii noștri l-au trăit în perioada Revoluției pașoptiste când a fost creat acest cântec. Care ar fi, astăzi, cel mai mare omagiu pe care l-am putea aduce înaintașilor noștri decât acela că am stăpânit cu demnitate, că am apărat la rândul nostru cu vitejie moștenirea lăsată și că o prețuim?

În urmă cu 33 de ani, pe 24 martie 1990, poezia patriotică ”Deșteaptă-te, române!”, compusă în perioada Revoluţiei de la 1848, a fost adoptată oficial ca imn național al României.

Imnul actual al României a fost compus de Andrei Mureşanu, care se afla la Braşov unde era profesor la Colegiul Latino-German din localitate, dar şi redactor al suplimentului literar „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” al periodicului românesc „Gazeta Transilvaniei” și care avea misiunea compunerii unui cântec de luptă pentru a mobiliza masele. Poezia a fost publicată pentru prima dată în timpul Revoluției de la 1848, cu titlul „Răsunet”, în numărul 25, din 21 iunie 1848 al „Foii pentru minte, inimă şi literatură”.

După ce versurile au fost puse pe hârtie, s-a ridicat problema identificării unei linii melodice adecvate acestora, menită să pună şi mai bine stihurile în valoare şi să le facă mai uşor de reţinut.

Încercări de realizare a unui imn național au existat încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, când compozitorul Francisc Caudella a realizat un Imn român pe versuri de Marin Cornea, dar versurile erau lipsite de inspirație, iar linia melodică era fără putere de asimilare sau pătrundere cu simțirea românească și nu a fost adoptat.

În martie 1848 a apărut poezia ”Către români” a lui Vasile Alecsandri, mai târziu cunoscută cu titlul ”Deşteptarea României”, o poezie ale cărei versuri au însuflețit inimile și care a circulat pe foi volante.

Trebuie menționat faptul că a existat o întreagă controversă cu privire la autorul de drept al melodiei. Sunt cunoscute mai multe ipoteze. Prima este că versurile i-au fost inspirate lui Andrei Mureșanu de poezia ”Către români” a lui Vasile Alecsandri.

Altă ipoteză este că Anton Pann, celebrul culegător şi profesor de muzică veche, este autorul melodiei, ori aceea că George Ucenescu, compozitorul ucenic al lui Pann, susţinea că el ar fi fost cel care i-ar fi intonat-o, la cererea poetului, care căuta o melodie potrivită pentru versurile sale. O altă ipoteză este că Andrei Mureşanu ar fi și autorul melodiei.

Odată cu preluarea puterii de către comuniști, vechiul simbol al libertăţii românilor a fost declarat un cântec interzis, deoarece, în condiţiile eliberării aduse de armatele sovietice, deşteptarea clamată de Mureşanu devenea nepotrivită, aducând mai degrabă aminte de libertatea pierdută, decât de cea câştigată.

„Deşteaptă-te, române!” a însoțit masele de oameni în timpul Revoluţiei anticomuniste din decembrie 1989, fiind permanent cântat de revoluționarii care, cu ajutorul lui, au reușit să-și risipească frica de moarte și să-și continue lupta, devenind încă din decembrie 1989 un adevărat imn naţional.

 Astfel, instituirea sa ca imn naţional a venit de la sine, impunându-se fără şovăială, sub formidabila presiune a manifestanţilor şi a fost consacrat prin Constituţia din 1991.

Data de 29 iulie a fost proclamată, în conformitate cu Legea nr. 99/1998, Ziua Imnului Național al României.

„Deşteaptă-te, române!” a fost și imnul național al Republicii Democratice Moldovenești între 1917 – 1918, dar și al Republicii Moldova între 1991 – 1994, fiind înlocuit în 1994 cu imnul „Limba noastră”.

Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe, iar la ocazii festive se intonează strofele 1, 2, 4 și 11.

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă,

La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalță-ți lata frunte și caută-n giur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;

Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,

Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune, ai voștri strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,

„Viața-n libertate ori moarte!” strigă toți.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Și oarba neunire la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

Pretinde de la fii-și azi mână d-ajutori,

Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,

În astfel de pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;

Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,

Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!

Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,

Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’pământ!

Într-o astfel de zi, tristețea mea este generată și de neputință individiuală, dar și din faptul că de 33 de ani mă trezesc în fiecare dimineață cu speranța că viitorul meu va fi unul lipsit de griji, în țara în care m-am născut și pe care o iubesc și merg tot în fiecare seară la culcare îngrijorat pentru ziua de mâine, cu teama de a merge să-mi îngrijesc sănătatea în spitalele din România, cu lehamitea de a merge să-mi caut dreptatea în fața unui judecator care îmi va motiva sentința „după model”, lăsând acest lucru în seama grefierului, dar și că am ajuns să fim sclavii străinilor în propria țară, ori că președintele țării mele este un neamț care înlesnea plecarea sașilor peste hotare. Sunt trist că populația țării a fost decimată ca după război prin plecarea românilor peste hotare pentru un trai decent, că nu ne mai găsim timp pentru a ne omagia trecutul și nici pentru a ne cinsti tradițiile și valorile.