Fiat Rux! (sexagenară şi tânără)

Sunt 30 de ani, bătuţi pe muchie, de când fac o singură derogare de la „Servus!”-ul cu care de regulă îmi salut prietenii mei ardeleni – şi anume acest „Fiat Rux!” (din titlu) adresat poetei, prozatoarei, eseistei clujene Ruxandra Cesereanu (n. la 17 august 1963), a cărei prietenie literară & umană mă onorează mai mult decât aş putea spune în cuvinte obişnuite. (Singură poezia dacă ştie să ne prindă în chihlimbarul unui moment trăit de noi doi la intensitate maximă – a se vedea „rozariu” din Arme grăitoare, 2009.)

De când ne cunoaştem, i-am citit (probabil, o spun mai mult din prudenţă) toate cărţile:

de poezie (Zonă vie, 1993; Grădina deliciilor, 1993; Cădere deasupra oraşului, 1994; Oceanul Schizoidian, 1998; Veneţia cu vene violete, 2002; Kore-Persefona, 2004; coma, 2008; California (pe Someş), 2014; Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, 2018; Sophia România, 2021; dar şi cele două volume scrise la patru mâini cu Andrei Codrescu: Submarinul iertat, în colaborare, 2007; şi cu Marius Conkan: Ţinutul Celălalt, 2011);

de proză (Purgatoriile, 1997; Tricephalos, 2002; Nebulon, 2007; Angelus, 2010; Un singur cer deasupra lor, 2013);

eseuri literare & de mentalitate: Călătorie spre centrul infernului. Gulagul în conștiința românească, 1998; Panopticum. Tortura politică în secolul XX, 2001; Imaginarul violent al românilor, 2003; Decembrie 89. Deconstrucția unei revoluții, 2004; Gulagul în conștiința românească, 2005; Gourmet, 2009; Biblioteca stranie, 2010; Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX, 2016; Lumi de ficțiune, lumi de realitate, 2022).

Pe unele, le-am şi prezentat la „Cartea la pachet” (mult mai puţine decât ar fi meritat, dar vai! anul are doar 52 de săptămâni); la altele, am fost lector (ediţia definitivă a Tricephalos-ului, Cartier popular, 2019; acum şi antologia Panteră neagră am fost cândva, Cartier de colecţie, în curs de apariţie); pe una, tot visăm s-o scriem la patru mâini, dar încă nu i-a venit sorocul; în mai toate – că-s ale Ruxandrei, că-s ale mele – ne regăsim, într-un fel sau altul, ceea ce înseamnă că am devenit nişte vase comunicante, iar prietenia noastră este de mult un fapt de cultură, aşadar încă un pod de cuvinte/carte între Chişinău şi Cluj.

De ani de zile, îmi tot propun să scriu un studiul aplicat despre poezia Ruxandrei, pe care o simt oarecum complementară demersului meu poetic („Pielea & Oasele”, aşa ne-am definit noi poe(i)ticele); până atunci însă, vă propun două mici fragmente din volumul antologic Panteră neagră am fost cândva, poeme alese de Giovanni Magliocco şi Ilona Duţă, în avanpremieră:

* * * * * * *

„Poezia este cea mai acută formă de cunoaștere a morții și poate chiar de surclasare a morții, ea are funcție șamanică, este penultima moarte…” scrie Ruxandra Cesereanu într-o reflecție inedită despre actul său creator. Readucând la lumină „măcelăria-babel”, zonele ascunse ale corpului și minții, labirinturile scufundate ale magmei psihice, poeta se tămăduiește pe sine, tămăduindu-ne și pe noi totodată. Cu minuțiozitate anatomică, Ruxandra Cesereanu cauterizează și purifică, într-un mod de-a dreptul terapeutic, spaimele noastre dintotdeauna care ne marchează, până la sânge, condiția liminală, devorată de trecerea timpului, de degradare și moarte. Cuvântul său nu este doar o oglindă deformată unde putem întrezări reflectate terorile, limitele și lipsurile umane, ci și un bisturiu care poate răni dar, în același timp, răscumpăra și vindeca, având funcția pe care o avea în antichitate tragedia. El acţionează exorcizant, țintind spre catharsis și spre re-încântarea unei lumi dezvrăjite și demitizate, printr-o liturghie oraculară a ritmurilor demenţiale. Prin clivajul din delir, practicat constant de poetă, care face să fuzioneze elementele din cotidian și biografic cu cele provenite din imaginar și din lumea fantasmatică proiectată de visul/coșmarul delirant, Ruxandra Cesereanu nu ne călăuzește printr-o sub-realitate (ca poeții romantici sau simboliști), nici printr-o supra-realitate (ca poeții suprarealiști), nici printr-o para-realitate (ca poeții onirici), ci mai degrabă ne aruncă sistematic în infra-realități atroce, multiple și franjurate, exprimând contrastele sfârtecătoare ale trupului și ale sufletului, paradoxurile schizoidiei și ale dispars-ului.

Abnorm, monstruos, infrarealul delirionist din poezia ei, desfășurat bulimic și anarhic printr-o rețea întunecată de arhetipuri, se strecoară neîncetat în interstițiile realului, contaminându-l. El demonstrează că fantasmele sau monștrii lăuntrici pot exista aici și acum, ivindu-se direct în realitatea imediată, dar și că ei pot fi exorcizați definitiv, aproape ritualic, tocmai prin actul poetic. În această perspectivă abisală a delirionismului devenit program estetic de scriitură, Ruxandra Cesereanu se transformă într-o paleontologă a animei care, prin transă deliroidă, cercetează pe submarinul său labirinturi mentale și carnale ascunse, uitate, îngropate de demult, aparent insondabile. Scopul primar al acestei poezii este tocmai dezgroparea unor zone psihice traumatice și liminale, a unor memorii primare și fetale. Poezia Ruxandrei Cesereanu se prefigurează, deci, în primul rând ca o cale de acces care ne conduce către noi înșine, respectiv către acel univers-nigredo fracturat unde se sedimentează straturile paleontologice ale magmei psihicului.” (Giovanni Magliocco, Ruxandra Cesereanu: o „mărturisitoare sub soarele negru”)

„Poetă a extremelor cerebrale și viscerale, în măsura în care străbate deopotrivă labirintul „de sus” și „de jos” („o, măcelărie interioară a credinței mele și babel al regatelor de sus și de jos ale capului” – kyrie eleison), Ruxandra Cesereanu practică un exorcism psiho-poetic abisal, dinamitând cu forţa eruptivă a delirului zone obscure ale minţii și inimii, deconstruind proiecţii nebuloase ale identităţii, credinţei, erotismului, pe care le explorează prin intermediul unor scenarii iniţiatice specifice questei. Coborârea în „abatorul” interior constituie demersul său poetic fundamental („Dar cine cunoaște abatorul dinăuntru, / mașină de smuls, de sfărâmat” – Demențe, XXIV), având drept miză realizarea unui chiuretaj de profunzime cu efect eliberator (cathartic). Generat de seisme produse la nivelul inconștientului, vizionarismul acesta infrapsihic decurge dintr-o descompunere fantasmatică dusă până în pragul schizoidiei, mai exact, al dispars-ului schizoidian originar din care se lansează măștile proiective și în care se întorc sfărâmate (de altfel, toate questele poetice desfășurate în jurul celor mai înrădăcinate proiecţii umane sfârșesc în vertijul destructurării, drept contra-queste). Tocmai pentru că procesează haosul materiei sedimentate în inconștient (o paleontologie a sufletului), poetica delirionistă a Ruxandrei Cesereanu conservă sensul ritualic al categoriei antice a tragicului și al travaliului dionisiac implicit; tăind cu instrumentele propriului scris într-o astfel de magmă, imposibil de epuizat prin formalizare, căci materia expulzată este compactă și neagră asemenea unei morţi („Cu cât vei scrie cu atât vei muri mai mult” – constituie programul scriiturii arheologice a femeii-scrib din poemul Femeia-cruciat), catabaza poetică ţintește clivajul fundamental al eului sau „hăul despicat”, sursă a carnavalizării mentale („Pești sub unghii, oglinzi în gură, / în somn bolborosesc despre un hău despicat” – Scafandra).

(…)

Corp psihic omogen, secționat până la cele mai fine nervuri, întors pe dos pentru a-i expune circuitele de sens și organele, corpusul poetic al Ruxandrei Cesereanu propune o arheologie fantasmatică în cadrul căreia sunt sistematic destructurate nebuloasele, ambiguitățile, iluziile care compun delirul anatomiei noastre lăuntrice; o formă de exorcism, așadar, de eliberare a „căii, prin transă, către noi înșine” pe care tehnica delirionistă a scrisului practicată de scriitoare o transferă și asupra cititorului, oferindu-i ghidaj.” (Ilona Duţă, Exorcismul psiho-poetic al Ruxandrei Cesereanu)

* * * * * * *

Cuvine-se să închei printr-un poem al Ruxandrei Cesereanu; am ales unul din volumul de debut de-acum 30 de ani, Zonă vie, în ideea că acest fel de a scrie – Cum? Brici! – e definitoriu pentru autoarea noastră:

Cu lama tai

Cu lama tai orașul.

Un lacăt greu păzește tâmpla spartă a bisericii.

Mult sânge pentru nimic a șiroit pe zidurile căzătoare,

bătrâni decrepiți și orfani ce-și scot la mezat recviemul,

miei tunși, femei spurcate

în noaptea în care din porunca marelui amăgitor

luna își curăță plăgile.

Moartea fierbinte iese din guri de canal

și umbre lipicioase se rostogolesc prin vene,

ochii au renunțat să fie mori de lacrimi,

sunt cuie care pironesc, Iisus înfigându-și-le singur.

Fierăstraiele se prăbușesc în raiduri

asupra cartierelor cu poli negri, lucioși

peste care luna presară fosfor și comete umflate.

Dar sângele nu mai e purpuriu, ci o ventuză lacomă,

iar apa e plină de pești morți,

nu poți s-o bei fără să nu înghiți un solz

ca un tăiș potrivit pe grumaz

sau la albastra-ncheietură a mâinii.