„E copilul meu, fac ce vreau cu el”. Tradiții abuzive care dispar greu, în Asia Centrală

Când un tată din Tadjikistan și-a prins fiul de 15 ani că a furat bani – echivalentul a 60 de dolari – nu l-a dus la poliție și nici măcar nu l-a certat. I-a legat picioarele cu o frânghie, l-a târât în spatele mașinii și a filmat calvarul. Adolescentul a murit din cauza rănilor suferite.

Uciderea din iulie a provocat unde de șoc în societatea tadjică, unde pedepsele corporale au fost interzise în 2024.

Totuși, în multe familii din Asia Centrală, pedepsele corporale sunt comune. Palmele pentru note mici, tragerile de urechi pentru nesupunere, bătăile „pentru a insufla disciplină” – toate acestea rămân înrădăcinate în cultura parentală.

Expresii de genul „Copilul meu, regulile mele” sunt frecvent invocate ca justificare, acoperind acțiuni dăunătoare care adesea constituie abuz.

Uciderea adolescentului în orașul Tursunzade, la 60 de kilometri de capitala Tadjikistanului, Dușanbe, nu e un caz izolat.

În noiembrie 2024, rețelele de socializare tadjice au fost inundate de imagini cu o bunică din regiunea sudică Khatlon cum lovea cu un băț niște copii cu vârste între trei și șapte ani, care erau întinși pe podea și plângeau.

Cu o lună mai devreme, o mamă din aceeași provincie a fost filmată în timp ce își lovea în public fiul de zece ani.

În 2024, potrivit Ministerului de Interne al Tadjikistanului, au fost comise 994 de infracțiuni împotriva minorilor. Peste 30% mai multe decât în anul precedent. În 48 dintre ele au existat vătămări corporale grave. Având în vedere că 40% din 10 milioane de locuitori ai Tadjikistanului au sub 28 de ani, amploarea violenței este semnificativă.

„Conform celui mai recent sondaj demografic și de sănătate, 56% dintre copiii sub 14 ani au fost victime ale violenței domestice”, a spus pentru RFE/RL un reprezentant UNICEF din Dușanbe, care a cerut să rămână anonim.

Folosirea de către părinți a pedepselor fizice este o practică obișnuită în Asia Centrală. Un sondaj UNICEF făcut în Uzbekistan în 2023 arată că 62% dintre copiii sub 14 ani au fost supuși unei „disciplinări” violente. Acest lucru a determinat parlamentul să adopte, în primăvara lui 2025, o lege nouă, care interzice toate formele de pedepse corporale aplicate de părinți.

În cazul Kazahstanului, spunea raportul UNICEF din 2023, 53% dintre copii au suferit pedepse psihologice sau fizice. În rândul copiilor mici cu vârste cuprinse între unu și doi ani, cifra era de 38%. Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului a îndemnat Astana să impună o interdicție legală, care încă nu există.

În Kârgâzstan sunt în curs de elaborare interziceri ale pedepselor corporale, în urma unui sondaj din 2023 care a constatat că 65% dintre copii sunt supuși unei „discipline” violente acasă și 37% sunt supuși pedepselor fizice.

„Analfabetism parental”În ultimii ani, în Asia Centrală a apărut un model de comportament îngrijorător: unii părinți își abuzează copiii fizic și îi umilesc în fața camerelor de filmat – înregistrează special aceste acte ca să le trimită soților/soțiilor sau altor membri ai familiei.

Astfel de videoclipuri sunt folosite pentru a manipula și a pune presiune asupra rudelor.

În februarie, în Uzbekistan, o mamă a fost înregistrată în timp ce își bătea copilul și îl amenința că îl va ucide, pentru a-i face în ciudă soțului ei.

În 2023, un tată uzbec din provincia Tașkent s-a filmat lovind și sugrumându-și copilul mic pentru a-și chinui soția.

Eljas Ertaiuly, directorul centrului de consiliere „Happy Family” din cel mai mare oraș al Kazahstanului, Almatî, spune că principala problemă este analfabetismul părinților.

„Mulți se gândesc: De ce să pierzi timpul explicând ce e bine și ce e rău, când poți țipa sau amenința și să obții în câteva minute ce vrei”, spune Ertaiuly. „Agresivitatea față de copii este un semn de slăbiciune parentală, instabilitate emoțională și ignoranță.”

„Poți avea ai o diplomă de master și poți fi profesionist dar, dacă nu cunoști valorile vieții de familie și daunele aduse de anumite metode, ești analfabet în relațiile de familie”, crede Ertaiuly. „Acest analfabetism îți permite să pedepsești copiii fără să te gândești.”

Madina Șaripova, psiholog și profesor asociat la Universitatea Națională Tadjică din Dușanbe, afirmă că violența este ciclică. „Copiii care cresc cu țipete și insulte nu au alt exemplu. Când ajung părinți, ei reproduc aceleași tipare.”

Muazzam Ibragimova, psiholog pentru copii din Uzbekistan, avertizează că pedepsele repetate distrug sentimentul de siguranță al copiilor. „Durerea vine de la persoana care ar trebui să-i protejeze. Asta distruge încrederea și creează stres cronic”, explică ea.

„Copiii încetează să mai facă distincție între acțiunile lor și ei înșiși. Nu se gândesc: «Am făcut ceva greșit». Se gândesc: «Sunt rău».” Rezultatul, spune ea, este o viziune distructivă asupra lumii.

„Astfel de părinți internalizează modelul conform căruia forța garantează ascultarea. Mai târziu, fie îi domină pe ceilalți, fie caută pe cineva care să-i domine. Așa continuă ciclul violenței”, spune Ibragimova.

Problemele din societate amplifică, la rândul lor, riscurile, potrivit lui Gulchehra Rahmonova, directoarea unei ONG din Tadjikistan.

„O mare parte a populației trăiește sub pragul sărăciei. Instabilitatea financiară și lipsa hranei, a locuinței sau a îmbrăcămintei creează un stres enorm. Agresivitatea se revarsă asupra celor mai vulnerabili – copiii”, spune Rahmonova.

Copiii lucrătorilor migranți din Asia Centrală sunt în mod special expuși riscului.

Rămași la rude când părinții sunt plecați la lucru în străinătate, ei sunt deseori neglijați sau abuzați.

În martie 2024, o femeie din provincia Tașkent din Uzbekistan și-a omorât în bătaie nepoata de șase ani pentru că nu își făcuse temele.

Povestea morții înfiorătoare a unui adolescent tadjic târât în spatele mașinii tatălui său a devenit cunoscută doar pentru că a fost filmată și a apărut online, însă doar o mică parte din incidentele violente ies la iveală.

Soluția, spun experții, nu este doar pedepsirea autorilor, ci și educarea familiilor, care trebuie să accepte că disciplina fără violență este atât posibilă, cât și necesară.

Articol preluat de la Europa Liberă România.